Miraj

Necunoscutele existentiale ale fiintei noastre ne surprind intodeauna si ne incurajeaza sa speram, mai mult decit ar fi normal, in puterea efemera, cu care ne nastem. Petre Grosu suferise un accident cerebral sever, raminind paralizat pe o parte, dar nu disperase, cu toate ca medicii nu-i mai dadusera prea multe sperante. Zile si noptile curgeau monoton, fara nici un semn care sa-i intareasca speranta, viata lui, deviata de la cursul ei firesc, continuind intr-un chin sfisietor. Cineva ii spusese sa gindeasca pozitiv, sa creada in autovindecare, lucru care se intimpla intr-o buna zi, descoperind ca poate sa umble si ca-si poate misca minile liber. Medicii, care-l condamnasera la moarte lenta, declarindu-se neputinciosi, ridicasera din umeri la vederea lui, recunoscind ca se inselasera. Petre Grosu scrisese primul poem despre speranta, care surclasase toate tratatele medicale, care uimise lumea stiintifica si pe cunoscutii lui, demonstrind ca puterea de vindecare nu vine din ceruri, cum s-ar putea crede, ci din noi insine, din partea aceea de creier, care ascunde conditia noastra suprema : de nemuritori.